Neopolitica

Cronica Liviu Malita, Observator Cultural, nr. 157 martie 2008

Inainte de a ne pasiona de alegerile administrative si parlamentare viitoare, putem face haz, dar putem sa ne si miram de cele pe care le-am trait. Cititorul va fi surprins de ce va vedea in oglinda retrovizoare a inca junei noastre democratii postdecembriste.Cartea lui Doru Pop, Alegerile naibii (Editura Indigo, Cluj, 2007), ne propune sa ne descoperim in postura inedita de idiotes. Idiotes sint „cetatenii care nu au dreptul sa voteze“. Definitia este strategic restrictiva, iar termenul, pastrat in varianta originara, pentru a specula eufonic ambiguitati truculente. De fapt, totul este rasturnat, iar privirea adopta fara avertismente perspectiva actorului politic, pentru a-i desemna pe cei multi, care, din patru in patru ani, merg cuminte la vot. Splendide exemplare ale unui adevarat Bestiar politic Autorul se implica transparent pe sine in definitie si ii face vadita placere sa ne devina complice in aceasta aventura ciclica a pierderii/obnubilarii constiintei de sine. O face zimbind hitru, dar si pentru ca vrea sa pactizeze cu cititorul, investit deliberat cu umor si inteligenta, impotriva obiectului ridiculizat al cartii sale: politicianul roman de azi.Aparent, cartea face un inventar de practici electorale autohtone, calchiate dupa cele de marketing, folosite pentru promovarea detergentilor sau incaltamintei sau, mai nou, de comis-voiajorii produselor Oriflame. inregistrind simplismul tertipurilor de manipulare, stupiditatea sloganurilor pretins ingenioase si subtile si, nu de putine ori, spus pe sleau, prostia nu doar a politicienilor, ci si a pretios-pretentiosilor lor directori de campanie si (asa-zisilor) specialisti de branding, Doru Pop se amuza el insusi de naivitatea (sa) de alegator. Nu numai pentru ca, intelegind-o, o scuza, ci si pentru ca aceasta binecuvintata naivitate reprezinta, totodata, modalitatea ingenioasa – nu si ingenua! – de etalare cvasiartistica a acestei lumi incarcate de burlesc si ridicol, dar (inca) viguroase.Titlul, impreuna cu subtitlul, alcatuieste un simulacru al unui oximoron studiat, cu rol comic si de acrosaj: Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton. Sub lupa se inghesuie splendide exemplare ale unui adevarat Bestiar politic.Cartea surprinde, in primul rind, ca obiect, prin formatul ei inedit si machetarea speciala, ce se inspira din tehnici ale altor varii medii de expresie, pe care, imprumutindu-le, le denunta concomitent. Doru Pop isi mobilizeaza armele in slujba semioticii imaginii si a imagologiei culturale, dar si a jurnalismului vazut ca „sport de combat“. Asimileaza postmodern revolutia ziarului – mediu care, se stie, obisnuieste privirea cu treceri rapide si cu ideea coexistentei pe aceeasi pagina a mai multor lucruri diverse –, pentru a mima instantaneitatea. Reinventeaza, cu un anumit glamour tipic american, traditia, firava la noi, a benzilor desenate, deplasind-o dezinvolt in sfera stiintificitatii (cartea e un tratat, fie el si „fals“!). Exploateaza avantajele romanului-colaj (lipsesc, ce-i drept, versurile), transformind deliberat propriul demers intr-o expresie a culturii de tip colaj. inca de la o simpla rasfoire, se observa montura speciala: ilustratie luxurianta, multa caricatura, jocuri cu punerea in pagina, interventii grafice, care, toate, amintesc de activitatea avangardistilor anilor ’30 din secolul trecut. Produs specific al societatii tehnetronice, ilustrind pe romaneste trecerea din epoca Gutenberg in era Marconi, cartea are un posibil model in prezentarea tipografica a traducerii lui McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil.Structura este modulara. Aceleasi segmente cvasiautonome sint iluminate alternativ, generind noi privelisti. Cartea lasa impresia ca poate fi citita in ambele sensuri, de la stinga la dreapta, dar si de la dreapta la stinga.Preferind sa expuna totul si sa nu ordoneze nimic, autorul pulverizeaza programatic Centrul. Jocul poliedric de perspective, juxtapunerea intentionata de fragmente disparate, colajul stimulativ pentru asociatii inedite tin cu succes locul coerentei predeterminate a intregului. Satisfactia suprema devine aceea de a substitui rigoarea prin suplete si de a sacrifica de fapt consecventa in favoarea libertatii nestingherite de miscare a gindirii si imaginatiei.Nu lipsesc ambiguitatile. Critica substantiala, de metoda, a alegerilor politice nu este disociata de critici punctuale, sectoriale ale celor din Romania, nici atunci cind diferentele se impun. De la politica primitiva la politica sistematicaAlegerile desfasurate intre 1990 si 2000 sint, pe drept cuvint, plasate in protopolitica. Cele din 2004 devin, in schimb, etalon pentru procesul de trecere de la politica primitiva la politica sistematica. Utilizarea programatica, in timpul lor, a procedurilor de tip „marketing“, specifice „democratiei de consum“, marcheaza alinierea (tardiva) a Romaniei la trendul politic european. Si totusi, tirul criticii autorului este concentrat pe alegerile din 2004, fara a diferentia consecvent, in interiorul lor, intre profesionism si amatorism. De exemplu: toate partidele au folosit, in aceasta campanie, sloganuri (adesea interactive). Daca unele au excelat prin coliziunile flagrante intre mesajul explicit si cel paralingvistic, altele izbuteau, totusi, prin textul spiritual sau prin imagine, sa amuze. in sfirsit, miza cartii pare urmatoarea: „Nu fiti idiotes!“. Nu este, insa, clar (iar autorul se preface ca asta nu e treaba lui) daca deviza trebuie citita „Nu votati!“ sau „Votati anti-!“.Doru Pop nu isi propune sa dinamiteze, insa, aceste contradictii interne, intrucit miza lui bate mai sus, tintind in destabilizarea si discreditarea discursului ideologizant. Devenita clasica, teza „mediul este mesajul“ e asumata doar cu scopul de a produce o critica a mediilor printr-un fel de dejucare ce le intoarce pe acestea impotriva lor insele.Mai trebuie spus ca Doru Pop lucreaza cu hipertextul. Voci antifonice se precipita intr-un amalgam pluristratificat. Stilul propriu, tonul degajat, scurtcircuitat de un neastimpar analitic sau de cuplete (auto)depreciative coabiteaza cu discursul apter si improvizatia pur contextuala, saturata de stridente neamendate, specific politicianiste, si cu mimarea persiflanta a vocii multimii. Narcozele progresive de tip tabloid sint intrerupte abrupt de abstract-uri ale vocii-comentariu – mici pasaje delimitate grafic ce fixeaza, inclusiv fotografic, cu ajutorul acelor de insectar, ca o geamandura, zonele periclitate. Parodia stilistica se transforma, astfel, intr-o critica a culturii de masa, realizata in propriul ei registru.Cu toate acestea, pare ca, din neatentie, autorul paseste uneori alaturi, iesind din conventia asumata, prin indignarile moral-civice reiterate cu naduf. intrucit el apeleaza, insa, la virtutile discursului dublu, autoreferential, dar si ironic, nu poti sti daca pozitionarea afectiva (cu accente incert patetice, apetit pamfletar si mici asertiuni aforistice) este asumata in nume propriu sau, dimpotriva, face parte din aceeasi strategie de depersonalizare a mesajului. Oricum, acest tip de indignare confiscata pe nesimtite de propriile formule, subminata de un umor facil si ineficace, suficient siesi, dar lipsit de promisiunea unui impact modelator si restructurant, este suspect. Cel mai probabil, el reprezinta masca hilara a unui discurs colectiv, incurajat de putere tocmai pentru ca promoveaza refrenele unei opozitii vagi, incapabile sa conduca la o schimbare sociala. Din aceeasi dorinta de a nega tirania sensului si a mesajului, Doru Pop isi cenzureaza vizibil excelentul apetit analitic. Pretinzind ca se si ne delecteaza, el doar scaneaza realitatea, ocultind analiza, ca expresie a falocentrismului ce se impune a fi dezactivat si depasit. Etalind, insa, simultan metehnele unui regim specializat in tranzitia perdanta, morga si staiful improvizat ale politicianului roman contemporan, dar si dilemele unui cetatean condamnat la naivitate electorala, el face mai mult decit sa puna la dispozitia staffurilor de campanie un repertoriu al greselilor de evitat, iar cititorului, un volum la fel de antrenant ca niste comicsuri reusite. Surprinde in flagrant mutatiile de profunzime ale unei societati in schimbare accelerata.imbinata cu futilul, critica sociala nu este, totusi, absenta. Fie si numai implicita si limitata la incriminarea populismului devastator, prezenta ei atesta puterea lui Doru Pop de a promova discursul subversiv, protejindu-l, deopotriva, de tentativele Puterii de a-l recupera de partea ei, ceea ce l-ar fi instrainat de sine insusi, l-ar fi pervertit in intentia sa originara, facindu-l, in ultima instanta, inofensiv. Dimpotriva, demersul sau apare inca mai radical prin chiar atipicitatea sa, care reprezinta, in acelasi timp, si un veritabil atu. Apartinind unui gen hibrid, greu de omologat, ce lasa impresia unei inventii ad hoc, Alegerile naibii este o carte de/cu jucarii, in care, vorba unui prieten sugubat, fiecare isi poate intilni propriile fantasme. Nu e, totusi, bine sa ne lasam inselati de constructia ei postmoderna, manierist-ludica. in realitate, e atit de serioasa, incit, pentru a o putea publica exact asa cum se prezinta ea cititorului, autorul nu a ezitat sa-si construiasca o editura proprie (Indigo). Gest el insusi postmodern, provocator si candid in acelasi timp, de o costisitoare gratuitate.