Cavitate, nu cantitate

Puer fiind, lumina filtrată printre jaluzele mă trecea din esteză-n extază în catatonie. Şi îmi mai plăcea şi Cavit-ul (un RedBull solid, dulce, gălbior şi paralelipipedic al anilor 1960). Flanînd prin Cluj toamna trecută, am dat peste Cavitatea lui Maxim Crocer – un foliet cu copertă şi titlu care m-au atras cum Psaltirea pe mire şi verigheta pe mireasă. Am luat cartea şi am inhalat-o, că-i mică. Mi l-am amintit pe Max, pe care îl cunoscusem nu mult după ce mă lăsasem de Cavit. Şi lui îi trecuse epidemia de coşuri cu care ne îmbolnăveşte adolescenţa de parcă nu s-ar putea şi altfel. Dintre defectele pe care le-am constat la Max, spicuiesc erotomania şi intelectualismul. Nu era nici brusc nici frust, dar nici pervers nu-mi părea. S-ar fi vrut femeie pe cînd avusese prea puţine; mai apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu el. Cred că a rămas vegetarian, cel puţin aşa îi inţeleg cavitismul din această
delicioasă (şi uneori cam intelectualoidă), carte. Şi mai cred că trăieşte prin Germania (unde s-o fi strămutat pentru că numele nu i se termina, turceşte, în U).

Erotomani! Doamne, domnişoare şi domni care nu v-aţi da duşi din aste paradise nici în ruptul capului: după ce ai fost captiv în cavitate, timpul nu mai e acelaşi. Trecutul se face vîrtej, pofta ne pofteşte – din stradă, alee, coridor şi hamac –, în cavitate, iar; locurile însele sînt eviscerate, deruta e mlădie ca melanholia, and everything's a 3some. Clowneriile din peştera lui Platon sînt rezultatele unor asemenea călătorii erosofice. Pascal Bruckner, andrisantul unei părţi din Cavitatea, ştie cel puţin la fel de bine că, dincolo de cavitate nu e nimic, nici măcar o Idee.

Cărticica lui Max e un hors d'œuvre. Bon a petit!

Călin-Andrei Mihăilescu